Jurnal de calatorie : Mexic (II)

Aeromexico – Bagaje (4)
O alta mare surpriza a fost sa-mi gasesc valiza pe conveiorul din aeroport!  Ma obisnuisem cu ideea ca o sa stau in aceleasi haine cu care calatorisem cele trei saptamani intrucat in aeroportul din Mexico City a trebuit sa-mi recuperez valiza, sa trec cu ea pe la “inmigration” si “adohana” si apoi s-o depun pe o banda care nu parea sa duca undeva… Mai ales ca era singurul obiect care se deplasa pe acea banda iar cu “oficialii” nu prea puteai sa discuti altfel decat prin semne… In Mexico City trebuia sa schimb avionul pentru Monterrey. Acesta pleca de la alt terminal dar partea interesanta era ca trebuia recuperat bagajul si, cu tot harnasamentul cu care ai aterizat,  trebuia sa te prezinti in fata ofiterului de la imigrare.
Aveam intre avioane mai putin de doua ore iar aeroportul din Mexico City era plin ochi de parca toti emigrantii mexicani se intoarsera acasa. Cu scuzele de rigoare si cu parola “connection” (zbor in conexiune) am reusit sa ma strecor mai repede in fata reprezentantului autoritatii locale. Dupa drumuri intortocheate cu indicatii care pareau sa se termine neasteptat la un moment dat ca un parau in desert, inclusiv o calatorie cu “monorrail”, am ajuns la un alt terminal unde, spre deosebire de inghesuiala de la celalalt terminal, eram singurul calator. Avionul era anuntat la o anumita ora dar dupa un timp, fetele care erau imbracate in stewardeze ne-au facut semn sa ne suim in avion (intre timp se mai adunasera cativa calatori…).
Mi-am dat seama ca orarul afisat era pur orientativ! Mai mult, in avion, in zbor, la un moment dat am intrebat o alta fata, si ea in uniforma de stewardeza, cat mai e pana la destinatie? Am intrebat-o prin semne si folosind ceasul de la mana pe care i-am aratat miscarea aratatoarelor… A inteles intr-un sfarsit si am cazut amandoi de acord ca mai aveam “una hora”. N-am ajuns bine la loc ca pilotul a inceput sa faca anunturile de aterizare si mi-am dat seama ca urma sa facem o aterizare de urgenta! Mai ales ca, dupa ce avionul s-a oprit pe pista si s-au deschis usile, unii calatori nu prea parea a se grabi sa se dea jos, afunzandu-se mai bine in scaune si continuind conversatiile incepute cu personalul de bord… Astfel incat am intrebat si eu, idiot: “Monterrey?”. “Si, si” au dat din cap si atunci m-am hotarat sa cobor si eu… Si, pe banda, am descoperit si bagajul meu!!! Nu mai semana cu cel pe care l-am depus pe banda in Mexico, era pus intr-un sac de plastic si bandajat cu benzi de protectie, dar nu parea sa-si fi schimbat greutatea… Am dat jos ambalajul suplimentar (“un indicator de semnalizare pentru carteluri, ca sa recunoasca viitoarea victima”) si m-am dus spre iesire… Aici inca o intamplare simpatica, indicatoare pentru spatiul latin in care ne gaseam: banda transportoare de bagaje trecea din zona de incarcare in zona de unde calatorii isi recuperau valizele printr-o poarta. E prima data cand am vazut asa ceva, de regula sunt niste simple benzi de cauciuc atarnate ca usile de la tara in zilele de vara, ca sa nu intre mustele. Ca sa treaca bagajele evident inainte de pornirea benzii trebuie mai intai deschisa usa. La acea ora tarzie, se pare ca  manipulantul a apasat in ordine inversa butoanele de actiune a deschiderii usii respectiv a punerii benzii in miscare. S-a creat astfel o imbranceala in spatele usii care refuza sa lase valizele sa treaca si au trecut minute bune pana cand sa se inteleaga care era pricina pentru care bagajele calatorilor nu-si faceau aparitia. Opreste banda, da-o inapoi, deschide usa, reaseaza valizele etc. etc.

Limba universala (5)
Limba engleza, desi ne aflam la o aruncatura de bat de frontiera cu Statele Unite, pare sa prezinte inca multe secrete pentru populatia locala. Chiar cu personalul hotelului (altul decat cei de la receptie) pare sa am unele dificultati de comunicare. Ieri mi-am dat hainele la spalat si cf. programului anuntat, seara ar fi trebuit sa le gasesc in camera. Acum era a doua zi seara si ele inca nu si-au facut aparitia.
Mi-a batut la usa o comerista si am proftat de ocazie sa ma interesez de haine. Nici o sansa! Nu parea sa inteleaga despre ce vorbesc (si am vazut ceva filme spaniole in existenta mea astfel incat sa pot sa sper ca ma descurc la un nivel de minima suprvietuire; fals!). Am mai gasit o punga speciala pentru lenjerie de spalat in dulap, am aratat cum camasile si ciorapii mei aterizeaza de pe umeras in ea, si apoi cum punga, umflata de haine, se aseaza cuminte langa usa, asteptand sa fie preluata de camerista. Ceea ce si urma sa se petreaca in secundele urmatoare, punga luandu-si zborul spre “lavanderia”. Degeaba! Camerista se uita la mine siderata si nu parea sa-si dea seama ce voia gringo-ul asta cu miscari bizare. Totusi si-a pastrat cumpatul si a format numarul centralistei dupa care mi-a intins receptorul. I-am explicat acesteia in engleza despre ce era vorba. Centralista mi-a spus sa nu-mi fac nici o grija intrucat hainele vor ajunge in camera mea in aceasta  seara, intre 10 si 11. I-am spus ca era aproape 11 dar ea insista sa-mi spuna ca vor ajunge imediat dupa ce se va face ora 10. M-am resemnat intrucat timpurile verbelor in limba engleza nu parea sa aiba prea mare  importanta. In sfarsit, nu am adormit inainte ca aceesi camerista sa se intoarca cu rufele mele spalate, frumos impachetate pe caprarii sau puse pe umeras (camasile).

Papaya (6)
In prima zi, desi m-am culcat un pic dupa miezul noptii, m-am trezit un pic dupa pranz! A fost ce-a mai lunga noapte! Desi restaurantul avea program de breakfast extins, acesta se sfarsea totusi la ora 12. Nu mai puteam deci sa mananc. Privind resemnat pe geamul hotelului (putina abstinenta alimentara chiar prindea bine!) am observat ca peste drum se gasea ceva ce aducea foarte bine cu un mall! Trebuia doar sa traversezi strada! Oare cat de mare sa fie riscul ma gandeam avand in minte “ghidul turistic”?  Prima regula: “low profile”. Deci nu trebuia in nici un caz sa traversez pe la semafor. Asta m-ar fi identificat imediat in ochii bastinasilor ca fiind un gringo sau alt vest european indopat cu reguli de circulatie. Mi-am facut vant si gasind o pauza in circulatia duminicala nu foarte intensa totusi, am ajuns teafar pe celalalt trotuar, taramul fagaduintei pentru mine la fel ca si pentru conchistadorii aflati in cautarea Indiilor dupa traversarea Atlanticului. Evident traficul era ceva mai redus in acele vremuri si nu le radacta nimeni ghiduri de nici un fel…
Mall-ul era chiar un mall astfel incat, dupe ce-l patrunzi, iti trebuie oarecare perspicacitate in a identifica culoarea locala.
Pentru mine asta a fost reprezentata de tavitele de papaya de la sectiunea fructe din supermarket. Erau cubulete de papaya in niste caserole ca cele de la noi, asezate pe gheata ca sa le pastreze proaspete. Mi-am cumparat una, compromis acceptabil intre foamea pe care o aveam si resemnarea cu abstinenta. Am refacut calea intoarsa si in camera de hotel,  surpriza: papaya (stiam de ea doar din romanele de calatorii din copilarie) s-a dovedit a fi o alegere proasta sau ghinion. Mai degraba ghinion intrucat mirosul si gustul aduceau cu ceva de parca fructele au fost irigate inainte de recoltare cu titei. Oricum Golful Mexic cu zacamintele lui este aproape. Dar nu putea fi asta. Mai degraba, era un produs greu vandabil si desigur fructele se stricasera in tavita care astepta sa fie cumparata de vre-un turist “low profile” ca mine. Si avusesem o presimtire: desi frumos ambalata cu o folie transparenta, tavita nu prezenta nici un indiciu al datei ambalarii! Si la ei se  pare ca protectia consumatorilor are de lucru.
Eram gata sa arunc tavita, cu parere de rau pentru pesos-ii care-i cheltuisem! Nu era mai bine sa-mi fi cumparat niste mere? Macar despre astea m-as fi putut pronunta cu ceva mai multa expertiza. Inainte de  a arunca tavita la gunoi (incalcand una dintre poruncile hotelului si anume de a nu consuma alimente in camera) m-am decis sa mai fac o incercare: m-am reintors la supermarket si m-am dus de-a dreptul la standul cu fructe: acolo erau si fructe intregi,  proaspat culese intrucat livezile trebuiau sa fie in jurul orasului. Am luat un fruct de papaya in stare naturala (seamana oarecum cu un pepene galben de la noi) si l-am adulmecat profesional: acelasi miros!  Despre gust nu aveam cum sa stiu dar totusi m-am lamurit: acesta trebuie sa fie gustul si mirosul “naturel” al papayei! Am rasuflat usurat (pentru pesosii cheltuiti), m-am intors la hotel si dupa ce m-am mai si documentat pe Google despre multele binefaceri ale consumului de papaya, tavita a ramas doar ambalaj in mai putin de 10 min. Zilele urmatoare, la micul dejun, papaya se gasea regulat printre alte multe fructe exotice in oferta restaurantului astfel incat mi-am consolidat experienta gustativa. Pot doar sa remarc ca nu parea sa fie totusi intre fructele preferate ale celorlalti rezidenti din hotel.

Va imbratisez cu drag, pe toti colegii!
Mihai(ta)

Both comments and pings are currently closed.

Comments are closed.