Liceul Stephan Ludwig Roth, Medias

“Pe vremea cand Medias era Mediasch, stema orasului avea si un ciorchine gras de strugure. Asta pentru ca burg-ul, situat într-o caldare, se afla scufundat în dealuri terasate cu vita-de-vie. Dupa ce socialismului chiar i-a mijit mustacioara, campania de în-blocare a adus orasului, devenit, si el, muncipiu, locuinte de serviciu pentru industria care a îmbacsit locul. Pana si Kokel-ul (Tarnava) a dat pe dinafara de furie. De doua ori. În 1970 si-n 1975, inundand tal-ul (campia) si aruncandu-i pe oameni în disperare. Cei cu casele pe malul garlei îti arata si azi pana unde-a urcat apa. De si-au gasit covoarele, înnamolite, pe tavan.

Degeaba aveau ERO, Salconserv, Automecanica, Unitatea de Aviatie, Vitrometan, Geamuri, Cercetare în Gaz Metan. Pierdusera starea asezata a lucrului facut cu cap. Exodul german a golit satele din preajma, care s-au trezit napadite de pretinii cu palarii rotate. Cu cai cu tot. Lumea s-a tras la stadt. Si-uite-asa, ca-ntr-o poveste cu Hansel si Gretel pierduti în padure, s-a mistuit în ceata si istoria carturarului Stefan Ludwig Roth. Tinerii nu numai ca nu s-au grabit sa ia exemplu, da’ chiar au zbughit-o spre alte zari de carduri pline.

Mediasul vechi, atestat la 1267, oras din 1495, seamana cu un melc de patiserie. Ti-l imaginezi cu nuca, vanilie sau mac. Si începi sa-l desfasori pana la miez. Îti prelingi pasii prin timpurile îmbratisate de strazi, case, turnuri, ziduri, porti. Iar daca vrei sa-l savurezi fara a-ti intra printre dinti vreo coaja ratacita, sub forma de bloc ori gugumanie moderna, nu trebuie decat sa stii de unde sa pornesti umblarea. Ramasita de Ev Mediu, orasul-cetate începea cu porti. Si cu turnuri. Cauti un turn si ai gasit locul.

Din toate, au ramas trei. Ca sa întelegi cum se valureste deal-vale si sa-i patrunzi logica intra-extra muros, o iei de la Turnul Portii Forkesch (1494–1534). Dreapta-stanga ramasite; zidurile – Str. Andrei Saguna. Alegi, sa zicem, dreapta. Si intri. Urci-cobori si, pe Strada Cetatii, ajungi la Turnul Schmiedgasser (1641). Turnul din Ulita Faurarilor. Partial, café-bar. Apuci apoi pe Strada Simion Barnutiu si, cu zidurile în stanga, ajungi pe un varf de unde vezi pana la Tarnava. Aia Mare. Cultural vorbind, trebuie sa nu ratezi Strada Mihai Viteazu. Prima biserica romaneasca ridicata în cetate, „Înaltarea Domnului“ (1826).

Prima scoala cu predare în limba romana, „Mihai Eminescu“ (1826). Biserica Franciscana, romano-catolica, gotic tarziu esuat în baroc (sec. XV), amintind ca ordinul a functionat în oras între 1444 si 1543. Si muzeul din cladirea manastirii. De care sta lipita scoala „Bathory Istvan“ (1723). Faci apoi stanga si, pe Strada Azilului, te scoti direct la turnul Portii Steingasser (1494–1534). Al Ulitei Pietruite. Refacut dupa atacul curutilor. Care curuti erau taranii romani si unguri ai lui Doja (1514). Denumirea a fost apoi extinsa la toti luptatorii antihabsburgi. Lupta care a culminat cu rascoala lui Fr. Rakoczi al II-lea (1703–1711). În turn, functioneaza „Asociatia Eco-Pescar“. Cu spatele spre turn, o iei apoi pe fosta Strada Pietruita, azi Honterus Johannes.

E una dintre preferatele mele. Într-un oras sasesc, strada asta, cu casele flancului drept aliniate „Herr General“ si cu flancul stang total sui, e o eruptie de fantezie pe rigiditatea saxona a vremii. Cu baze piramidale (eu le zic „talpa de elefant“), casele fug usor una de alta, una în fata celeilalte, iesind tot mai mult spre mijlocul strazii. Fiecare încearca sa vada si „dupa colt“. (Mai gasesti ruptura asta în Alsacia, cu ferestruica laterala – spion de drumuri.) E loc cu case vechi si porti vechi. Un amestesc de stiluri, culori si ornamente ce tresalta chiar si sub delasarea vremurilor. Urci putin, catre Piata George Enescu, si cobori apoi, pe stanga, la intrarea în Liceul Teoretic „Stephan Ludwig Roth“ si Scoala Generala „Hermann Oberth“. Cea mai veche scoala a asezarii, pozata pe „Castel“. O placa aminteste ca, în 1935, prima racheta a lumii a fost lansata aici, de catre Oberth. Fost profesor la Liceul „Roth“ între 1924–1938. Exista în oras o Casa Memoriala Oberth. Iar în Deutsches Museum din München cateva sali dedicate lui. Dupa antecedentele sibianului Conrad Haas (1509–1579), fara mirari.

Castelul e, de fapt, o mica cetate. Mai precis, o biserica fortificata. „Sfanta Margaretha“ (evanghelica – 1450). Zidurile sunt locuite. De intrat, musai, în „Deutsche Schule“! (scoala „Oberth“.) La respirat Ev Mediu: grosimea peretilor, coridoarele aplecate, arcadele, scarile. Alaturi, casa în care s-a nascut St.L.Roth (1796–1849). Profesor, istoric, pastor. Fost colaborator a lui Pestalozzi. Luptatorul pentru drepturile minoritatilor, ucis de… revolutia pasoptista. Între „Unio Natiorum“ si 2007, A.D., sasii s-au foarte rarit în toata Transilvania. Ritualul brasovean al junilor (romanilor) care iau cu asalt cetatea si o cuceresc s-a repetat cam peste tot. Cu ce efecte – alta poveste !*…

În Piata Enescu, cladirea mot-de-deal a Bibliotecii, ajutata, în spiritul celor mai sus-scrise, de un café-bar si-o florarie. Dai coltul, si-n stanga, Piata Regele Ferdinand I. Piata centrala. Si parcul. Arunci un ochi deasupra farmaciei, pentru inscriptia-ornament „Martinus Clausenburger – 1643“. Cu lebada, simbol protestant. Din centrul pietei, închisa, cu aceeasi nealiniere a caselor (sec. XVI–XVIII), pe cele patru laturi, poti vedea turnul înclinat al „Sfintei Margharetha“. Si ceasul. De care, la fix de ora, trage, nu moartea, ca la Praga, ci un omulet-timp. Un „Meister“ cocotat pe turn ca ariciul pe-o perie. Fantezia arhitecturala a spart una din cele patru laturi. Spre Nord, unde Ulita Faurarilor – I.Gh. Duca – o ia catre turn. Închei, memorialistic, urmand Strada St.L. Roth.

Pe colt, „Salonul Virgil. Frizerie“. Cum strapungerea care iesea, odata, catre ziduri a fost ghilotinata de-o pizzerie, mai lungesti ceva drumul, înainte de-a te arunca iarasi în locomotii de mileniu trei. La capatul strazii o poti apuca dreapta, catre noua primarie (zisa „Casa Alba“), sau stanga, pe Strada Pompierilor, spre… pompieri, gara, autogara. Ca sa nu ma desurubez, mentin stanga si ajung la sinagoga (sec. XX). Geamuri sparte, plasa de sarma. Închisa. Ferecata. Pe o latura a ei, Strada Mihai Kogalniceanu, pe alta, Strada Unirii. Care urca spre Judecatorie, cu Parchetul ei cu tot. Si spre Catedrala Ortodoxa „Sfintii Mihail si Gavril“ (1929–1933). Cam lati-lungila si greoaie. Langa ea, o cladire maro-bej, aducand a Castelul Hasdeu, de la Campina. „Clubul Sportiv Scolar“. În fata lor, Turnul Forkesch. Cu Strada Nicolae Iorga, terminandu-se în piata mare. Si melcul se înfasoara în jurul meu. Iarasi, iarasi, iarasi…”

Sursa : “Gargara de dupa negrul de fum-Medias si Copsa Mica”, un articol de Alina Iordache , aprilie 28 2009, publicat in Revista 22 (Revista Grupului pentru Dialog Social), editia online