Iubiti colegi,
Acum, în pragul marii sarbatori a Învierii Domnului, am aflat cu tristete de trecerea la Domnul a Inei Secasiu, fosta noastra diriginta si profesoara. O adevarata Doamna, de la care am avut multe de învatat si, sunt convins, fiecare dintre noi a ramas cu cel putin o amintire placuta din partea ei. O asteptam la Medias si ne bucuram deja de reîntalnirea cu ea si cu vremurile în care, în banci fiind, o ascultam cu o bucurie deosebita. Ea, însa, a ales o alta cale, aceea pe care vom merge fiecare atunci cand ne este randuit. S-a dus acum, poate, pentru a ne atentiona iara si iara ca „nu avem cetate statatoare” pe acest pamant, ci ne este pregatita o alta, pentru vesnicie. E un mesaj nu al deznadejdii ci al încrederii ca ne vom întalni candva, prefigurand tocmai mesajul Evangheliei si al Sfintelor Pasti, acela ca dincolo de buza mormantului ne asteapta o alta viata. Nu e, cum frumos suna un titlu de carte, „viata de dupa viata” ci continuarea, la un nou nivel al vietii noastre, moartea fiind doar un accident peste care va trebui sa trecem cu nadejdea învierii. Aceasta ne spune si Ina, dandu-ne curaj si putere pentru a trece de necazurile inerente acestei vieti pamantesti.
Ea s-a dus, dar nu „în nefiinta”, cum cu incompetenta crasa se exprima intelectualii de doi bani sau cu diplome cumparate la talcioc, fara a sti ca nu poti intra în ceva inexistent, caci aceasta este nefiinta. Ina s-a dus, pe o aripa de înger, la o întalnire fundamentala pentru fiecare om, pentru fiecare fiinta, aceea cu Dreptul Judecator. Si de acolo, ne trimite cuvintele Mantuitorului „Îndrazniti, Eu am biruit lumea!”. Dar nu numai lumea, ci a sfaramat puterile mortii, aducandu-ne Învierea. A Sa, dar si a noastra, caci el nu a înviat doar pentru a arata ca e puternic, ci tocmai pentru a ne dovedi ca nu moartea e stapana, ci ca Învierea este cea care învinge totul si ca ea ne este data si noua, tuturor. Este cel mai optimist mesaj posibil, iar bucuria este aceea ca nu avem de-a face aici cu vorbe goale sau cu teorii, oricat de rationale ar fi ele, ci avem de-a face cu realitati la care au existat martori vrednici de crezare si a caror marturie va rezista pana la sfarsitul veacurilor. Si întrucat cuvintele mele sunt destul de palide, citind o carte recenta a marelui nostru mitropolit Bartolomeu, dus si el în lumea Dreptilor, am ales un fragment în care face o comparatit extraordinara între moartea lui Socrate si aceea a Mantuitorului Iisus Hristos, fragment pe care doresc sa vi-l împartasesc. Iata textul:
Traind întru Hristos prin Biserica Lui, nu mai avem ratiuni sa ne temem de moartea în sine. Mai degraba ne temem de ceea ce o preceda si de ceea ce urmeaza. E firesc sa ne temem de suferintele premergatoare mortii, de vreme ce însusi Iisus-Omul, chiar daca pentru o clipa, S-a temut. De aceea, într-o ectenie din Sfanta Liturghie Îl rugam pe Dumnezeu sa daruiasca vietii noastre „sfarsit crestinesc, fara dureri, fara mustrari de cuget, în pace…”, la care adaugam: „…si raspuns bun la înfricosatoarea Judecata a lui Hristos”, ceea ce înseamna preocuparea pentru starea noastra în viata de dincolo. O astfel de preocupare nu implica, neaparat, teama, ci mai degraba grija, sau, daca vreti, îngrijorarea, în perspectiva unui fapt pe care-l ignoram. Ganditorii rationalisti recunosc ca filosofia are raspunsuri la toate întrebarile esentiale ale omului, în afara de doua: De unde vin si unde ma duc. Aici filosofia (care, de obicei, ignora factorul credinta) ramane muta. În ce ma priveste pe mine, crestin ortodox convins, daca stiu de unde vin, adica din Dumnezeu, Cel care mi-a creat sufletul în clipa cand am fost conceput în pantecele maicii mele, în schimb nici eu nu stiu (si cand) ma duc, dar stiu ca e Cineva care stie, si care mai stie ca eu nu trebuie sa stiu, si care mai stie si de ce eu nu trebuie sa stiu (Doamne, ce ne-am face daca ne-am cunoaste dinainte sfarsitul?)… Cultura universala a înregistrat o paralela între doua morti: aceea a lui Socrate si aceea a lui Iisus. Pe prima o cunoastem dintr-o scriere a lui Platon, pe cea de a doua, din cele patru Evanghelii.
Sub o acuzatie falsa, Socrate a fost condamnat la moarte prin otrava, sentinta pe care si-a administrat-o singur. Acasa la el, înconjurat de ucenicii sai (printre care si Platon), s-a întins pe pat, i s-a adus cucuta într-un pahar, a sorbit-o si, rezemat pe perne, a stat de vorba cu cei dragi ai sai, rostindu-le ultimele învataturi si dandu-le ultimele povete. Aceasta a fost cu putinta datorita faptului ca acest fel de otrava, cucuta, nu produce dureri si lucreaza de jos în sus; corpul amorteste treptat, lent, începand de la picioare, pana ce otrava, cucuta, ajunge la inima, cand se produce moartea.
Tot sub o acuzatie falsa, Iisus a fost condamnat la moarte, dar moarte pe cruce, cumplita, degradanta, rusinoasa, rezervata doar marilor raufacatori. Precedata de umiliri, palme, scuipari, biciuire, cununa de spini, rastignirea era urmata de ceasurile durerilor sangerande, însotite de gemete, strigate si urlete. Femeile miloase aduceau o bautura facuta din vin sau otet amestecat cu fiere, un fel de anestezic care li se îmbia condamnatilor spre a li se alina durerile. I-a fost îmbiat si lui Iisus, printr-un burete ridicat în varful unei trestii, dar El a refuzat sa bea.
Asadar, iata cele doua morti: acolo, senina, aici crancena; acolo, impusa, aici asumata; acolo, înteleapta, aici, nebuna; acolo, atenuata, aici înasprita; acolo, finalitate, aici, mantuitoare; acolo, drum catre groapa, aici, cale spre înviere; acolo, cultura, aici, dumnezeire jertfelnica; acolo, istorie, aici, vesnicie.
Ce trebuie sa întelegem noi din toate acestea? Ce model de murire ar trebui sa adoptam? Pe de o parte, calitatea de crestin m-ar obliga sa urmez modelul Iisus. Au facut-o apostolii si, în general, martirii. Cu toate acestea, ei nu si-au dorit moartea prin suferinta, dar si-au asumat-o. Pe cat era cu putinta, cautau s-o evite, dar în fata inevitabilului se declarau gata s-o primeasca, întru bucuria anticipata a cununii celei nevestejite. Nici Iisus nu si-a dorit suferintele, dar si le-a asumat, prestiindu-le si vestindu-Si ucenicii ca ele trebuiau sa vina. Iar asumarea a fost integrala, fara nici un rabat. Pe cruce fiind, a refuzat anestezicul, tocmai pentru a duce pana la capat ceea ce trebuia dus; masura dumnezeirii Sale n-ar fi fost deplina decat în treapta cea mai de jos a conditiei umane”. (Mitropolitul Bartolomeu, Coruptia spirituala. Texte social-teologice, Ed. EIKON, Cluj-Napoca, 2011, p. 352-355). El a ridicat astfel, omenitatea la gradul suprem, prin Învierea Lui oferindu-ne nu numai sansa vesniciei, ci si puterea de a o dobandi. Este mesajul de bucurie pe care ni-l transmit si de data aceasta Sfintele Pasti, pe care le vom întampina doar peste cateva ceasuri. Aceasta bucurie v-o transmit si eu, odata cu stramosescul „Hristos a Înviat!”
Cu drag,
Vasile Leb Joia Mare, 2012
August 17th, 2012 
design 
